Filme care deranjează
Am provocat iubitori ai filmului să aibă curajul să îÈ™i expună latura „soft”, È™i să ne împărtășească titlul unui film care le-a plăcut, dar pe care n-ar vrea să-l mai revadă niciodată, pentru că i-a pus prea tare la încercare:
Eu nu vreau/ nu îndrăznesc să revăd „Aurora" lui Puiu. Nu È™tiu dacă mi-a plăcut, dar mi-a făcut ceva în stomac. Nu È™tiu să definesc exact ce mi-a făcut È™i nici nu vreau să investighez prea îndeaproape. E un film enervant, dar sunt multe feluri de nervi în viață È™i unele te duc mai departe. Mă mai tem să îl revăd È™i fiindcă nu aÈ™ vrea să nu mai fiu deranjat de el. ViaÈ›a uneori macină sensibilitățile, atenuează reacÈ›ia la È™oc È™i nu as vrea să descopăr că mi s-a întâmplat asta. Oricum, mi-a trebuit timp să învăț să fiu prieten (de departe, prin intermediul unor manifestari publice, nu în privat) cu omul Puiu. M-am temut o vreme de el. Uneori trebuie timp È™i răbdare să înveÈ›i să înÈ›elegi un alt om.
Răzvan Penescu
One of the greatest European filmmakers of the last quarter century has to be Michael Haneke.
His films dissect the human nature and its tendencies to violence and sometimes antisocial behavior in striking stories and often haunting images. Some of his most powerful films (like “Das Weisse Band” or “Funny Games”) have been key parables of the European human psyche, but I cannot say I look forward to seeing them again (and again). I do look forward tremendously (in a distressing way) to his next feature though. It is sure to be compelling in many ways.
Bero Beyer
Ali: Fear Eats the Soul (Rainer Werner Fassbinder, 1974)
Fassbinder's timeless masterpiece shows it all: the vulnerability that comes with following one's true desires, the fear of love, the power of envy and the easy solution of hate and contempt. Even though set in Germany in the 70s, the story of this film can still be seen in cities and villages all over Europe, frighteningly so. For me, this film shows European cinema at its best: it puts its finger on the sore spot, and makes me feel that what our common future will look like is decided every day, even in our own private lives.
Matthijs Wouter Knol
My first thought goes out to Spectres are haunting Europe (2016).
The most accurate and necessary portrait regarding the need to reshape our way of thinking and perceiving politics.
The second, on a lighter tone, an Italian film... They Call Me Jeeg (2015).
It is possible to have our very own brand of European superheroes without renouncing fun, action and acute and astute social commentaries.
Safari, Ulrich Seidl, 2016
Discomfort can be both positive and negative. In cinema, the frontier between the two is very thin, although of course different for everyone. There is so much a spectator can take in before feeling like the filmmaker is imposing an unnecessary violence on her/him. For me, Ulrich Seidl is a very interesting and quite impressive example of a director who manages to create deep and legitimate discomfort through the subjects he chooses and the way he stages them, both in fiction and documentary formats, without seeming to do it for the wrong purposes. SAFARI, his last opus, is not an exception. Following different groups of hunters in South Africa and Namibia, the film shows its subjects front on, as is often the case in his work. The rigorous frame and the very construction of the film allow Seidl to exacerbate, without any further comments or narrative strategies, the horror of a barbarous activity, which is absurd in many regards – first and foremost ecologically – and echoes not long forgotten neocolonial relations. But perhaps, what Safari succeeds best is putting us, potentially reminding of Frederick Wiseman’s PRIMATE, in the position of the animal, who has to suffer under the name of human unworthiness and mediocrity. If one might reach the conclusion that the filmmaker is not so fond of his fellows – in every sense and meaning the word can embrace – it also feels like he might slowly end up convincing us.
Din definiÅ£ia completă ÅŸi complexă pe care Sir David Frost a dat-o Infernului, cel mai mult îmi place partea cu suedezii; chiar l-am surprins pe amicul ****sson râzând cu poftă la o scenă menită să încreÅ£ească pielea mediteraneanului de rând. Lăsând gluma la o parte, Å£in să menÅ£ionez neapărat că sunt foarte plăcut surprins de efortul depus de Europa pentru aducerea filmelor scandinave în prim-planul bursei cinematografiei mondiale.
Titlul unui film care mi-a plăcut, dar pe care n-aÅŸ vrea să-l revăd... NeobiÅŸnuită întrebare!
Imaginea completă a decăderii umane: crimă, minciună, trădare, sadism, poliÅ£ie secretă, comerÅ£ cu sex, corupÅ£ie, discriminare, tristeÅ£e, asasinat, fraudă, mafie, ură, mizerie, dezinformare, dezamăgire, supliciu, trafic de stupefiante, intoleranţă, violenţă de gen ÅŸi bărbaÅ£i care o favorizează sau cel puÅ£in o aprobă tacit - toate, elemente decupate din viaţă pentru a reconstitui întregul.
Cele trei filme ale trilogiei Millennium, după cărţile lui Stieg Larsson.
Recunosc că am văzut doar primele două, BărbaÈ›i care urăsc femeile (Män som hatar kvinoor) regizat de Niels Arden Oplev ÅŸi Fata care s-a jucat cu focul (Flickan som lekte med elden) în regia lui Daniel Alfredson, ambele fiind construite fără cusur ÅŸi interpretate impecabil de Michael Nyqvist (Mikael Blomkvist) ÅŸi Noomi Rapace (Lisbeth Salander), dar atmosfera apăsătoare ÅŸi cenuÅŸie în care se petrece degradarea umană a reuÅŸit să mă îngrozească suficient de mult încât să nu mai doresc să văd ÅŸi cea de-a treia parte, Castelul din nori s-a sfărâmat (Luftslottet som sprängdes), regizat tot de Daniel Alfredson.
Dan CostinaÈ™
Am văzut recent „Festen” – un soi de family drama din 1998, primul film semnat de Thomas Vinterberg. Mi-a plăcut foarte tare, mai ales ca film de debut. Cu toate astea, m-a deranjat aÅŸa de tare că nu l-aÅŸ mai revedea.
Filmul studiază elitismul ÅŸi falsitatea clasei burgheze patriarhale clasice. Sună fancy. Nu e. Nu prea se poate povesti de ce e atât de violent ÅŸi deranjant pentru că mare parte din atmosferă nu o face plot-ul per se, cât filmarea super naturală specifică stilului Dogme 95 care aproape te plasează ca participant direct la evenimente. AcÅ£iunea se petrece în jurul unei familii care se reuneÅŸte pentru cea de-a 60-a zi de naÅŸtere a lui Helge – un tip foarte bogat ÅŸi foarte respectat de toate neamurile imaginabile, de la veriÅŸori super îndepărtaÅ£i la nepoÅ£i de gradul n. Fiul său preferat, Christian, Å£ine un toast în care vorbeÅŸte despre abuzurile sexuale repetate din copilărie la care au fost supuÅŸi de către tatăl lor el ÅŸi sora lui recent decedată. E foarte explicit ÅŸi ÅŸocant. De unde filmul are o atmosferă destul de standard pentru un family drama, devine brusc absolut frigid. Ce m-a deranjat cel mai tare, însă, nu a fost chestia asta, cât reacÅ£ia familiei la toată situaÅ£ia. ToÅ£i cei prezenÅ£i au viitorul legat cumva de averea lui Helge. Ca să nu-l mânie pe marele patriarh, ignoră absolut spusele lui Christian, îl tratează ca pe un nebun, se agaţă cu îndârjire de formalismul lor steril ÅŸi aseptic din nimic altceva decât o lăcomie absolut îngrozitoare. Mai mult, soÅ£ia lui Helge, despre care aflăm că a fost ÅŸi martor involuntar la abuzuri, Å£ine un discurs în care îi spune lui Christian că minte ÅŸi că îl defăimează fără rost pe tatăl lui. E un film foarte puternic ÅŸi bun. I-am spune “deranjant” în română, dar limba engleză are un cuvânt mult mai potrivit, mi se pare mie – bloodcurdling.
Petru Roșu, adolescent, organizator al Festivalului de film SUPER
La maman et la putain, de Jean Eustache. E un film din 1973. Mi se pare de departe unul dintre cele mai reuÈ™ite filme pe care le-am văzut. L-am văzut în facultate. Ni l-a adus Cristi Puiu È™i dezbăteam tot felul de teorii legate de analiza procesului scenic. Unii dinte noi erau convinÈ™i că adevărul scenic s-a născut târziu. Uite că nu era aÈ™a. Ceea ce m-a surprins la film a fost reglajul fenomenal dintre scenariu, regizor, actori È™i imagine. Felul în care sunt surprinse relaÈ›iile acolo, e atât de subtil că È›i-e greu să te mai uiÈ›i vreodată la dialogurile explicite chiar ale filmelor bune. Nu l-aÈ™ mai putea vedea din 2 motive: 1- durata filmului e de 3, 4 ore È™i 2- vreau să râmăn cu acel gust al acelei atmosfere care m-a surprins la vârsta aia. Cred că azi l-aÈ™ revedea cu niÈ™te ochi mai puÈ›in curaÈ›i È™i naivi È™i nu-mi doresc să ponegrez amintirea aia.
Alina Grigore, actriță și fondator al Școlii de actorie InLight Center