Filme care deranjează

Am provocat iubitori ai filmului să aibă curajul să își expună latura „soft”, și să ne împărtășească titlul unui film care le-a plăcut, dar pe care n-ar vrea să-l mai revadă niciodată, pentru că i-a pus prea tare la încercare:



Eu nu vreau/ nu îndrăznesc să revăd „Aurora" lui Puiu. Nu știu dacă mi-a plăcut, dar mi-a făcut ceva în stomac. Nu știu să definesc exact ce mi-a făcut și nici nu vreau să investighez prea îndeaproape. E un film enervant, dar sunt multe feluri de nervi în viață și unele te duc mai departe. Mă mai tem să îl revăd și fiindcă nu aș vrea să nu mai fiu deranjat de el. Viața uneori macină sensibilitățile, atenuează reacția la șoc și nu as vrea să descopăr că mi s-a întâmplat asta. Oricum, mi-a trebuit timp să învăț să fiu prieten (de departe, prin intermediul unor manifestari publice, nu în privat) cu omul Puiu. M-am temut o vreme de el. Uneori trebuie timp și răbdare să înveți să înțelegi un alt om.

Răzvan Penescu
Fondator LiterNet
 
One of the greatest European filmmakers of the last quarter century has to be Michael Haneke.
His films dissect the human nature and its tendencies to violence and sometimes antisocial behavior in striking stories and often haunting images. Some of his most powerful films (like “Das Weisse Band” or “Funny Games”) have been key parables of the European human psyche, but I cannot say I look forward to seeing them again (and again). I do look forward tremendously (in a distressing way) to his next feature though. It is sure to be compelling in many ways.
 
Bero Beyer
Director de festival, International Film Festival Rotterdam


Ali: Fear Eats the Soul (Rainer Werner Fassbinder, 1974)
Fassbinder's timeless masterpiece shows it all: the vulnerability that comes with following one's true desires, the fear of love, the power of envy and the easy solution of hate and contempt. Even though set in Germany in the 70s, the story of this film can still be seen in cities and villages all over Europe, frighteningly so. For me, this film shows European cinema at its best: it puts its finger on the sore spot, and makes me feel that what our common future will look like is decided every day, even in our own private lives.

Matthijs Wouter Knol
European Film Market Director, Festivalul Internațional de Film de la Berlin
 
 
My first thought goes out to Spectres are haunting Europe (2016).
The most accurate and necessary portrait regarding the need to reshape our way of thinking and perceiving politics.

The second, on a lighter tone, an Italian film... They Call Me Jeeg (2015).
It is possible to have our very own brand of European superheroes without renouncing fun, action and acute and astute social commentaries.
 
Giona A. Nazzaro
General Delegate of the Venice Film Festival's Critics' Week
 
Safari, Ulrich Seidl, 2016
Discomfort can be both positive and negative. In cinema, the frontier between the two is very thin, although of course different for everyone. There is so much a spectator can take in before feeling like the filmmaker is imposing an unnecessary violence on her/him. For me, Ulrich Seidl is a very interesting and quite impressive example of a director who manages to create deep and legitimate discomfort through the subjects he chooses and the way he stages them, both in fiction and documentary formats, without seeming to do it for the wrong purposes. SAFARI, his last opus, is not an exception. Following different groups of hunters in South Africa and Namibia, the film shows its subjects front on, as is often the case in his work. The rigorous frame and the very construction of the film allow Seidl to exacerbate, without any further comments or narrative strategies, the horror of a barbarous activity, which is absurd in many regards – first and foremost ecologically – and echoes not long forgotten neocolonial relations. But perhaps, what Safari succeeds best is putting us, potentially reminding of Frederick Wiseman’s PRIMATE, in the position of the animal, who has to suffer under the name of human unworthiness and mediocrity. If one might reach the conclusion that the filmmaker is not so fond of his fellows – in every sense and meaning the word can embrace – it also feels like he might slowly end up convincing us.

Emilie Bujes
Visions du Réel, Festival international de Cinéma Nyon
 
Din definiţia completă şi complexă pe care Sir David Frost a dat-o Infernului, cel mai mult îmi place partea cu suedezii; chiar l-am surprins pe amicul ****sson râzând cu poftă la o scenă menită să încreţească pielea mediteraneanului de rând. Lăsând gluma la o parte, ţin să menţionez neapărat că sunt foarte plăcut surprins de efortul depus de Europa pentru aducerea filmelor scandinave în prim-planul bursei cinematografiei mondiale.

Titlul unui film care mi-a plăcut, dar pe care n-aş vrea să-l revăd... Neobişnuită întrebare!

Imaginea completă a decăderii umane: crimă, minciună, trădare, sadism, poliţie secretă, comerţ cu sex, corupţie, discriminare, tristeţe, asasinat, fraudă, mafie, ură, mizerie, dezinformare, dezamăgire, supliciu, trafic de stupefiante, intoleranţă, violenţă de gen şi bărbaţi care o favorizează sau cel puţin o aprobă tacit - toate, elemente decupate din viaţă pentru a reconstitui întregul.

Cele trei filme ale trilogiei Millennium, după cărţile lui Stieg Larsson.

Recunosc că am văzut doar primele două, Bărbați care urăsc femeile (Män som hatar kvinoor) regizat de Niels Arden Oplev şi Fata care s-a jucat cu focul (Flickan som lekte med elden) în regia lui Daniel Alfredson, ambele fiind construite fără cusur şi interpretate impecabil de Michael Nyqvist (Mikael Blomkvist) şi Noomi Rapace (Lisbeth Salander), dar atmosfera apăsătoare şi cenuşie în care se petrece degradarea umană a reuşit să mă îngrozească suficient de mult încât să nu mai doresc să văd şi cea de-a treia parte, Castelul din nori s-a sfărâmat (Luftslottet som sprängdes), regizat tot de Daniel Alfredson.
 
Dan Costinaș
Scriitor, traducător și blogger
 
 Am văzut recent „Festen” – un soi de family drama din 1998, primul film semnat de Thomas Vinterberg. Mi-a plăcut foarte tare, mai ales ca film de debut. Cu toate astea, m-a deranjat aşa de tare că nu l-aş mai revedea.

Filmul studiază elitismul şi falsitatea clasei burgheze patriarhale clasice. Sună fancy. Nu e. Nu prea se poate povesti de ce e atât de violent şi deranjant pentru că mare parte din atmosferă nu o face plot-ul per se, cât filmarea super naturală specifică stilului Dogme 95 care aproape te plasează ca participant direct la evenimente. Acţiunea se petrece în jurul unei familii care se reuneşte pentru cea de-a 60-a zi de naştere a lui Helge – un tip foarte bogat şi foarte respectat de toate neamurile imaginabile, de la verişori super îndepărtaţi la nepoţi de gradul n. Fiul său preferat, Christian, ţine un toast în care vorbeşte despre abuzurile sexuale repetate din copilărie la care au fost supuşi de către tatăl lor el şi sora lui recent decedată. E foarte explicit şi şocant. De unde filmul are o atmosferă destul de standard pentru un family drama, devine brusc absolut frigid. Ce m-a deranjat cel mai tare, însă, nu a fost chestia asta, cât reacţia familiei la toată situaţia. Toţi cei prezenţi au viitorul legat cumva de averea lui Helge. Ca să nu-l mânie pe marele patriarh, ignoră absolut spusele lui Christian, îl tratează ca pe un nebun, se agaţă cu îndârjire de formalismul lor steril şi aseptic din nimic altceva decât o lăcomie absolut îngrozitoare. Mai mult, soţia lui Helge, despre care aflăm că a fost şi martor involuntar la abuzuri, ţine un discurs în care îi spune lui Christian că minte şi că îl defăimează fără rost pe tatăl lui. E un film foarte puternic şi bun. I-am spune “deranjant” în română, dar limba engleză are un cuvânt mult mai potrivit, mi se pare mie – bloodcurdling.

Petru Roșu, adolescent, organizator al Festivalului de film SUPER
 
La maman et la putain, de Jean Eustache. E un film din 1973. Mi se pare de departe unul dintre cele mai reușite filme pe care le-am văzut. L-am văzut în facultate. Ni l-a adus Cristi Puiu și dezbăteam tot felul de teorii legate de analiza procesului scenic. Unii dinte noi erau convinși că adevărul scenic s-a născut târziu. Uite că nu era așa. Ceea ce m-a surprins la film a fost reglajul fenomenal dintre scenariu, regizor, actori și imagine. Felul în care sunt surprinse relațiile acolo, e atât de subtil că ți-e greu să te mai uiți vreodată la dialogurile explicite chiar ale filmelor bune. Nu l-aș mai putea vedea din 2 motive: 1- durata filmului e de 3, 4 ore și 2- vreau să râmăn cu acel gust al acelei atmosfere care m-a surprins la vârsta aia. Cred că azi l-aș revedea cu niște ochi mai puțin curați și naivi și nu-mi doresc să ponegrez amintirea aia.

Alina Grigore, actriță și fondator al Școlii de actorie InLight Center
 
Organizatori:
Parteneri:
Parteneri locali:
Cu sprijinul:
Parteneri media: